Ori de câte ori părţile au introdus în contractul dintre acestea o clauză atributivă de competenţă, instanţele desemnate prin acea clauză au competenţă exclusivă în soluţionarea cauzei.

Conform art. 25 din Regulamentul nr. 1215/2012 din 12 decembrie 2012 privind competenţa judiciară, recunoaşterea şi executarea hotărârilor în materie civilă şi comercială:

,,Dacă prin convenţia părţilor, indiferent de domiciliul acestora, competenţa de soluţionare a litigiului care a survenit sau poate surveni în legătură cu un raport juridic determinat revine instanţei sau instanţelor dintr-un stat membru, competenţa revine acelei instanţe sau instanţelor respective, cu excepţia cazului în care convenţia este nulă şi neavenită în privinţa condiţiilor de fond în temeiul legislaţiei statului membru respectiv. Această competenţă este exclusivă, cu excepţia unei convenţii contrare a părţilor.’’

Convenţia atributivă de competenţă se încheie:

  1. a) în scris sau verbal cu confirmare scrisă;
  2. b) într-o formă conformă cu obiceiurile statornicite între părţi; sau
  3. c) în comerţul internaţional, într-o formă conformă cu uzanţa cu care părţile sunt sau ar trebui să fie la curent şi care, în cadrul acestui tip de comerţ, este cunoscută pe larg şi respectată cu regularitate de către părţile la contractele de tipul pe care îl implică domeniul comercial respectiv.

Orice comunicare sub formă electronică care permite consemnarea durabilă a convenţiei este considerată ca fiind „în scris”.

O convenţie atributivă de competenţă care face parte dintr-un contract este considerată o convenţie independentă de celelalte clauze ale contractului. Valabilitatea unei convenţii atributive de competenţă nu poate fi contestată doar pe motivul că respectivul contract nu este valabil.

Prin urmare, atunci când o instanță judecătorească a fost sesizată cu o pricină care este de competența unui organ jurisdicțional al unui alt stat, ea nu poate soluționa acea pricină întrucât s-ar incălca competența generală iar hotărârea pe care o va pronunța va fi lovită de nulitate absolută.

Acest punct de vedere a fost reținut și în practica instanțelor de judecată. Astfel, Curtea de Apel București, Sectia a V-a Civilă, prin Decizia civilă nr.125 din 13.03.2012 a subliniat faptul că atunci când competentă este o instanță a unui alt stat sunt încălcate normele privind competența generală a instanțelor.

De asemenea, Înalta Curte de Casație și Justiție, Secţia a II-a civilă, prin Decizia nr. 1856 din 25 aprilie 2013 a statuat că nu se poate reţine susţinerea conform căreia una dintre părţi a renunţat la clauza atributivă de competenţă din contract prin introducerea cererii de chemare în judecată pe rolul instanţelor române, întrucât simpla introducere a unei acţiuni pe rolul acestor instanţe nu are valoarea unei convenţii a părţilor de stabilire a competenţei instanţelor române.

În situația în care părțile unei convenții atributive de competență introduc cereri de chemare în judecată pe rolul unor instanțe din state membre diferite, chestiunea va fi soluționată potrivit dispozițiilor art. 31 alin. (2), în sensul că ,,orice instanţă dintr-un alt stat membru suspendă acţiunea până când instanţa sesizată pe baza convenţiei stabileşte că nu este competentă în temeiul convenţiei.’’ De asemenea, alin. (3) al aceluiași articol dispune că ,,În cazul în care instanţa desemnată în convenţie şi-a stabilit competenţa în conformitate cu convenţia, orice instanţă dintr-un alt stat membru îşi declină competenţa în favoarea acesteia.’’

În ceea ce privește definirea noțiunii de ,,sesizare a instanței’’, art. 32 alin (1) din Regulament statuează că se consideră că o instanță este sesizată:

,,a) la data la care actul de sesizare a instanţei sau un alt act echivalent a fost depus în instanţă, cu condiţia ca reclamantul să fi întreprins măsurile necesare pentru ca actul să fie notificat sau comunicat pârâtului; sau

b) în cazul în care actul trebuie notificat sau comunicat înainte de fi depus la instanţă, la data primirii acestuia de către autoritatea responsabilă pentru notificare sau comunicare, cu condiţia ca reclamantul să nu fi neglijat în continuare să ia măsurile pe care era obligat să le ia pentru ca actul să fie depus la instanţă.’’