Potrivit dispozițiilor art. 397 Cod Civil: “După divorţ, autoritatea părintească revine în comun ambilor părinţi, afară de cazul în care instanţă decide altfel.
De la această regulă, art. 398 Cod Civil instituie o excepţie: “Dacă există motive întemeiate, având în vedere interesul superior al minorului, instanţa hotărăşte ca autoritatea părintească să fie exercitată numai de către unul dintre părinţi.”
Prin urmare, în materia divorțului, regula este că autoritatea părintească se exercită în comun de către ambii părinți și doar în situații excepționale, pentru motive întemeiate, după ce instanța de judecată a ascultat părinții și autoritatea tutelară, tinând cont de interesele copiilor, va putea dispune exercitarea autorității părintești doar de către unul dintre părinții.
Astfel, autoritatea părintească presupune existența unui cumul de drepturi și obligații, pentru părinți, în creșterea și educarea copilului precum și cu privire la bunurile acestuia. Potrivit dispozițiilor articolului 483 din Codul Civil, ambii părinți au atât drepturi cât și obligații cu privire la copiii lor. De fapt, acest ansamblu de drepturi și obligații presupune că, părinții trebuie să ia decizii împreună cu privire la îngrijirea, educația și protecția copilului, supunerea la tratamente medicale precum și administrarea bunurilor sale. În toate deciziile lor, părinții trebuie să aibă permanent în vedere interesul superior al copilului.
De la aceasta, legea instituie o excepție: Dacă există motive întemeiate, având în vedere interesul superior al minorului, instanța hotărăște ca autoritatea părintească să fie exercitată numai de către unul dintre părinți.
Așadar, chiar dacă regula, în dreptul intern, cu privire la exercitarea autorității părintești, este aceea că aceasta se exercită în comun de către ambii părinți, prin excepție, pentru motive întemeiate, instanța va putea stabili exercitarea autorității părintești numai de către unul dintre părinți.
Legea nr. 257 din 2013, prevede la art. 31, alin (2) indice 5 că: ” Se consideră motive întemeiate pentru ca instanţa să decidă ca autoritatea părintească să se exercite de către un singur părinte: alcoolismul, boala psihică, dependenţa de droguri a celuilalt părinte, violenţa faţă de copil sau faţă de celălalt părinte, condamnările pentru infracţiuni de trafic de persoane, trafic de droguri, infracţiuni cu privire la viaţa sexuală, infracţiuni de violenţă, precum orice alt motiv legat de riscurile pentru copil, care ar deriva din exercitarea de către acel părinte a autorităţii părinteşti.”
În plus, față de motivele enunțate mai sus în mod expres de Legea nr. 257, potrivit doctrinei și practicii judiciare în materie, s-au reținut și alte criterii pentru exercitarea autorității părintești de către un singur părinte:
- este o fire violentă, agresivă, fizic și în limbaj. Poate fi apreciată în raport cu minorul, față de celălalt părinte sau alți membri ai familiei și inclusiv în anturajul avut de părintele agresiv;
- este instabil psihic, manifestând tendințe suicidale ori face parte dintr-o sectă;
- are un nivel scăzut de maturitate și înțelegere;
- este delăsător și dezinteresat față de copii;
Aceste motive întemeiate nu sunt strict limitative, instanța de judecată poate reține și altele, atunci când în vederea ocrotirii interesului superior al minorului se impune exercitarea autorității părintești de către un singur părinte.
