Studiu de caz. Avocat drept civil. Acțiune în răspundere delictuală având ca obiect repararea prejudiciului cauzat ca urmare a încălcării dreptului la onoare, demnitate și reputație.

Prin cererea de chemare în judecată reclamantul a solicitat repararea prejudiciului cauzat ca urmare a încălcării dreptului la onoare, demnitate și reputație, respectiv obligarea pârâților în solidar la plata de daune morale și la publicarea pe site-urile și paginile de Facebook a publicațiilor aparținând pârâților a hotărârii judecătorești executorii.

În speță, reclamantul care deținea calitatea de agent de poliție, a fost subiectul mai multor articole de presă denigratoare publicate de către pârâți, urmare a unui accident rutier în care a fost implicat, în timp ce conducea mașina de poliție aflată în folosința sa.

Prin sentința pronunțată, Judecătoria a reținut că pârâții l-au catalogat pe reclamant drept „cocalar”, „cu aere”, „umflat în pene”, „obraznic” în lipsa oricărei minime baze factuale care să releve o atare concluzie, aspectele invocate de aceștia, cu ocazia cuvântului pe fond, cu privire la postările sale pe facebook neavând relevanță, întrucât nu au stat la baza articolelor analizate.

Mai mult, aceste adjective peiorative au apărut de fiecare data chiar in titlul articolelor publicate online, articole care vizau calitatea de agent de politie a reclamantului. Acest mod de asociere a unui agent de politie cu noțiunea evident vexatorie de „cocalar” a cauzat în mod indubitabil și o lezare a prestigiului reclamantului și a instituției publice din care face parte, în același timp afectând încrederea societății în capabilitatea și profesionalismul polițiștilor ca organe de apărare și aplicare a legii. Aceasta deși, reține instanța, „funcționarii publici trebuie să beneficieze de încredere publică, în condiții lipsite de tulburări nepotrivite, ca ei să aibă succes în îndeplinirea sarcinilor lor și, astfel, poate fi dovedit ca necesar de a-i proteja de atacuri ofensatoare și abuzive în timpul serviciului” așa cum a reținut și Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Janowski c. Poloniei, pct. 33.

Suplimentar, instanța a reținut  existenta unui ton ironic, disprețuitor, din partea autorului în cuprinsul tuturor articolelor la adresa reclamantului, manifestat prin afirmatii de tipul „ar fi și obraznic”, „in urma accidentului, A.C. (…) a ramas cu permisul in buzunar”, „se credea Schumacher la volanul Loganului” , „nu s-a făcut remarcat cu nimic”, „i-a dat colegului nostru dispozitii egale cu zero”, „ar trebui să învețe să-și stăpânească apucăturile”, „polițiștii nu sunt Dumnezei pe pământ”.

Analizând punctual acuzatiile aduse reclamantului, instanța a reținut că, deși presei îi este recunoscută și permisă o anumită doză de exagerare, în scopul de a atrage cititorii, exactitatea informațiilor este totuși prioritară. În acest sens, instanța a constatat că pârâții nu au făcut proba verității, faptele prezentate în articole fiind, în realitate, infirmate prin probele administrate în cauză.

Cu privire la sursele jumalistice pretins citate în articolele din cauză, instanța a considerat că pârâții se folosesc de confidențialitatea pretinselor surse exclusiv în scopul de a fi exonerați de orice formă de răspundere pentru afirmații care, în fapt, le aparțin. Instanța a apreciat că pasaje precum cele regăsite în articolele publicate și la interogatoriu, ” oamenii din M. spun”, „gurile rele susțin”, „colegii lui”, „aspecte confirmate de familia mea” nu sunt decât un paravan pentru reaua – credință, ce nu pot fundamenta prin ele însele un articol de presă ce se pretinde a fi informat obiectiv și temeinic. Mai mult, chiar dacă instanța a admis că dozele de exagerare sunt carateristice publicațiilor de ziar, nefiind în sine susceptibile de sancționare în orice condiții, este totodată adevarat că în momentul în care se aduc acuzații relativ grave, chiar de natură penală (reclamantul ar fi săvârșit infracțiuni de violare de domiciliu, percheziționând în lipsa unui mandat o locuință), este de netăgăduit că sursele trebuie să prezinte un grad ridicat de credibilitate și să  fie  totodată amănunțit verificate informațiile indirecte astfel obținute.

Instnța de fond a reținut că existența prejudiciului este, de asemenea evidentă, prejudiciul concretizându-se tocmai in  lezarea onoarei, demnității și imaginii reclamantului, atât în calitatea acestuia de agent de poliție, cât și în viața sa de persoană privată. In ceea ce privește cuantificarea acestui prejudiciu, instanța consideră relevant și aspectul că articolele de presă publicate pe pagina de Facebook a ziarului I. vizând prezentul litigiu promovat de reclamant a adunat un număr de peste 5.000 de vizualizări, fiind intens mediatizate, fapt ce constituie cel puțin un indiciu în sensul amplorii campaniei denigratoare la adresa reclamantului inițiată de către pârâți .

In acest context, instanța mai reține că deși pârâții au procedat la postarea pe site a dreptului la replică al reclamantului, acest fapt nu este de natură a duce la concluzia inexistenței faptei sau a prejudiciului, nu exonerează pârâții de răspunderea ce le revine pentru veridicitatea informatiilor și a judecăților de valoare proferate, cu atât mai mult cu cât drepturile la replică ale reclamantului a fost publicate alături de un comentariu ofensator la adresa sa.

Prin Decizia pronunțată de către Tribunal, instanța de apel a reținut că in practica Curții Europene a Drepturilor Omului s-a cristalizat ideea potrivit căreia criteriile în funcție de care se stabilește gradul de protecție al unui drept în detrimentul celuilat sunt: proba verității, buna-credință a autorului articolului și scopul demersul jurnalistic. Aplicând aceste criterii in speța de față, rezultă că în mod corect și legal instanța de fond a reținut că pârâții nu au reușit să facă proba verității  afirmațiilor din cuprinsul articolelor și nici nu au dovedit buna credință în demersul jurnalistic, astfel încât să poată beneficia de protecticția dreptului la liberă exprimare recunoscut prin art. 10 din CEDO.

Din sustinerile apelanților rezultă că în realitate articolele au la bază ceea ce in limbaj curent numim bârfe, zvonuri, din care pârâtul a auzit câte ceva, iar ceea ce nu a cunoscut a completat cu presupuneri. Potrivit instanței, pârâtul (autor al articolelor) ar fi fost în  măsură să obțină aceste informații înainte de publicarea articolelor. Ancheta jurnalistică la care fac referire chiar pârâții apelati prin întampinare presupune mai mult decât preluarea unor simple zvonuri carora li se dă aparența de știre prin publicarea în ziare. Acele surse în baza cărora codul deontologic impune jumalistului să verifice veridicitatea informațiilor culese în prealabil publicării lor, trebuie să fie unele credibile, obiective, echidistante.

Fapta săvârșită de pârâți este una ilicită, întrucât nu au respectat normele deontologice ale profesiei de ziarist, lansând în spațiul public afirmații injurioase și parțial neadevărate referitoare la rcclamant, fără a se verifica din surse serioase și echidistante, în prealabil publicării, realitatea informațiilor pretins af1ate de ziarist cu privire la reclamant.

Dreptul la liberă exprimare recunoscut prin art. 10 din CEDO nu constituie o justificare pentru încălcarea dreptului altei persoane la reputație, onoare și demnitate, întrucât chiar potrivit jurisprudentei CEDO invocată de apelant, dreptul la liberă exprimare nu este unul absolut, el se bucură de ocrotire atunci când demersul jurnalistic este exercitat cu bună credință, în scopul informarii publicului.

În speță, maniera în care a procedat pârâtul autor al articolelor, scriindu-le  bazându-se pe barfă, pe zvonul public, completând cu presupuneri personale și absolut nefondate informațiile necunoscute din scenariul prezentat, infirmă buna-credință a acestuia in demersul jumalistic. În plus, s-a făcut referire în cuprinsul articolelor la aspecte ce țin de viața privată a reclamantului, care nu prezintă interes pentru opinia publică și  au fost dezvăluite pur gratuit.

Prin Decizia Curții de Apel Cluj, pe motivul de recurs vizând buna-credinţă a pârâtului autor al articolelor, aceasta a reţinut că este adevărat că datoria unui ziarist este aceea de a aduce la cunoştinţa publicului informaţiile de interes public general, dar, nu este mai puţin adevărat că, o astfel de obligaţie trebuie exercitată cu bună credinţă, după o temeinică şi prealabilă documentare, întotdeauna presa fiind ţinută să relateze întemeindu-se pe o bază factuală solidă şi corectă.

Nu se poate pretinde ziaristului să-şi divulge sursa, aşa cum eronat au lăsat să se înţeleagă pârâţii recurenţi, însă, ceea ce se pretinde unui ziarist este de a nu publica un articol care nu este întemeiat pe o bază factuală solidă şi care nu se fundamentează pe informaţii certe şi reale, temeinic verificate în prealabil.

Din această perspectivă, Curtea a constatat că pârâţii sunt cel puţin în culpă, în sensul avut în vedere de art. 1357 alin. (2) Cod civil, pentru faptul că au scris şi publicat articolele fără a efectua verificările minime prealabile pentru a se asigura că informaţiile pe care le vor relata în acest articol sunt certe, reale şi adevărate.

Pe cale de consecinţă, Curtea a constatat că articolele sunt  lipsite de orice bază factuală concretă, nu corespund imperativului de a furniza informaţii de imediată actualitate şi de interes public general, nu corespundeau „necesităţii într-o societate democratică”, iar ingerinţa produsă imaginii şi prestigiului de care se bucură reclamantul în societate, prin publicarea articolului de presă, nu corespundea unei „nevoi sociale imperioase” şi nu era proporţională cu „scopul legitim vizat”.

Curtea a constatat că „relatările” conţinute în articolele de presă au avut, la adresa reclamantului, un singur scop, şi anume, de a-l denigra, de a-l jigni, de a-l creiona ca fiind o persoană îngâmfată, obraznică, incompetentă, capabilă să încalce dispoziţii legale fără să suporte nicio consecinţă.

Motivul de recurs referitor la faptul că nu s-a făcut proba verităţii a fost, de asemenea,  respins ca nefondat.

Curtea a statuat că sarcina probei verităţii afirmaţiilor revine autorului articolului, chiar şi în ipoteza în care acesta înţelege să invoce confidenţialitatea surselor sale.

Proba verităţii ar fi fost extrem de simplu de făcut: pentru a dovedi că relatările din articolul de presă incriminat au o bază factuală reală, intimaţii trebuiau să probeze faptele care să susțină afirmațiile adresate reclamantului, or, singurul element concret și real l-a constituit accidentul rutier în care a fost impplicat reclamantul, eveniment care însă nu-i îndreptăţea pe pârâţi în adresarea tuturor apelativelor publicate pe site-urile online i.ro și z.ro, precum și pe paginile de Facebook ale acestor ziare online.